O secundă, două, trei... panica îmi strângea inima într-o menghină de gheață. Apoi, la fel de brusc cum mă scufundase, presiunea a dispărut. Am tușit violent, expirând apa și trăgând aer înfometat. Eram legat la ochi, întunericul dens mă apăsa.

O mână mi-a atins fața, rece și insistentă. Am tresărit, simțind un fior rece pe șira spinării, mi-am smucit capul.

Am auzit un suspin, nu vedeam nimic dar simțeam un firos de ricină persistent, îmi făcea greață. 

Auzeam pași apropiindu-se de mine. Prezența lui era aproape palpabilă, chiar și prin banda groasă care-mi acoperea ochii, știam că era Lucien.

"Stai calm, Crowley." Vocea lui. O simt mai mult decât o aud, vibrațiile ei joase îmi pătrund în oase.

O furie mută a clocotit în mine. M-am zbătut în legături, încercând să-mi smulg mâinile legate la spate. Eram pe un pat, simțeam materialul aspru sub mine.

Apoi,o mână mi-a atins buzunarul blugilor, o percheziție rapidă, găsind imediat ce căuta. Îmi luase telefonul. Lucien nu a spus nimic, dar gestul era clar: îmi lua orice legătură cu lumea de afară.

Sincer, nici nu-l foloseam, Damien era cel obsedat de chestiile astea inteligente.

M-am zvâcnit cu putere, forțând legăturile. Metalul îmi tăia încheieturile, voiam să scap chiar daca as fi rămas fără palme. Lucien a râs încet, un sunet jos, fără emoție.

"Nu te mai zbate degeaba" făcu un pas imaginându-mi cum își ia postura de șef "Vreau să înțelegi exact cine ești acum, Corbule, un nimic!" a șoptit Lucien aproape de urechea mea. 

Serios? Nici nu mă credeam cineva important 

Am pufnit într-un râs mut.

"Ce-i așa amuzant?"

"Tu! N-am întâlnit tentativă de intimidare mai jalnică!"

Am auzit un crâșnest din dinți, apoi sa făcut liniște. Am presupus că plecase nervos. Am început să aștept, încercând să mai slăbesc legăturile și făcând reprize de pauze, transpirația mă ajuta sa alunec mai bine prin legături, simțeam brațele usturându-mă. 

Nu știam cât de rănit eram, aplecam capul în toate pozițiile vrând să vad macar ceva printr-o fisură din banda de pe ochi, era întuneric, ori eram înfășurat în mai multe straturi peste ochi. Am lăsat baltă ideea de a vedea ceva, trebuia să mă focusez pe celelalte simțuri. Simțeam mâinile arzându-mă, mi-am dat seama că nu mai pot continua cu trasul de funii.

Așteptam. Agățat de orice urmă de prezență umană, căutând un semn, o mișcare, orice. Dar Lucien îmi părea că nu se întorsese, dar apoi am auzit brusc, un sunet de pantof ce se târa pe o suprafața de pietriș.

Era aici, mă urmărise în tot timpul ăsta? Mă lăsa se să aștept crezând că o sa înnebunesc legat? Chiar credea că o să-i cer, să-l implor să mă dezlege?

Simplul gând de implorare mă făcea să-mi dau ochi peste cap. Nu aveam de gând să-i ofer satisfacția. 

Nu m-am mai mișcat. Apoi, am simțit o mișcare. Nu o atingere, ci o mișcare de aer, ca și cum s-ar fi aplecat peste mine, foarte aproape, apoi s-a depărtat, parcă răzgândindu-se să-mi spună ceva. Auzul meu, ascuțit de întuneric, a perceput un șuierat, apoi zgomotul ușor al unei catarame.

Am simțit o ușoară adiere de aer, apoi o liniște și mai adâncă. Începusem să mă adaptez la întunericul absolut și la tăcere, iar asta amplifica fiecare senzație, fiecare întrebare.

Dintr-o dată, greutatea legăturilor de la încheieturile mâinilor mele a dispărut. Apoi și de la picioare. Am tresărit involuntar. 

Am început să-mi mișc frenetic degetele, încheieturile era eliberate dar brațele nu, un val de agitație și panică tăcută trecură prin mine, inima îmi bătea alert. Ce voia? Să-mi încerce libertatea? Apoi am auzit dintr-o dată.

"E sănătos, dar mai bine nu-l loveai așa tare," a spus o voce nouă, calmă, ușor obosită. Era o voce de bărbat, necunoscută, mă simțeam pipăit de niște degete tremurânde în zona coastelor.

"Tu fă-ți treaba," a răspuns Lucien, iar sunetul familiar al unei brichete aprinzându-se a umplut tăcerea. Mi-am imaginat silueta lui conturată de flacăra mică a țigării.

O senzație ciudată, aproape imperceptibilă, de ezitare, de teama a ceea ce ar fi putut urma, m-a traversat. Din tonul său îmi dădeam seama că urma să plece, poate suna ciudat dar nu voiam să plece. Puteam doar sa ghicesc ce voia să spună prin fă-ți treaba, el însă nu era capabil sa o facă, ceea ce mă făcea să-l găsesc inofensiv.

Am simțit o înțepătură ascuțită în braț, am tresărit.

"Șșșt, stai calm, o să termin repede" glasul răgușit al bărbatului și calmul cu care a spus-o mă agitau mai tare.

"Ce vrei sa faci?!" Am vrut să urlu la el, dar mi-a ieșit un glas fără vlagă, mă simțeam epuizat, de parcă m-au părăsit toate forțele dintr-o dată. Tot ce am putut face era sa aud o conversație care nu-mi era destinată să o aud.

"Hai să-i luăm ambi rinichi, o sa te plătesc în plus"

"Nu pot face asta, nu vreau să-l omor"

"Tu fă cum îți zic, oricum va muri"

"Nu va muri daca luam doar ce e necesar, doar câteva organe.."

Am auzit o încărcare și niște tăvi căzute 

"Cine te plătește?!"

"Tu.."

"Am încheiat discuția!"

Totul în mintea mea a încetinit, o senzație de căldură se răspândea rapid prin vene. Mușchii mi-au devenit grei, iar conștiența a început să se estompeze, trăgându-mă într-un somn adânc, forțat.

****

Când m-am trezit din nou, senzația de dezorientare era copleșitoare. Lumina puternica de zi îmi forța ochii să se adapteze lent. Nu mai eram legat. Am simțit o libertate ciudată, aproape ireală. Panica, însă, persista. M-am ridicat încet, corpul meu încă greu și slăbit de la sedare. 

Fiecare mișcare devenea o lupta cu gravitația, m-am uitat în jur buimac, încercam să redau evenimentele de ieri amintindu-mi de operație, m-am ridicat amețit de parcă băusem toată seara, zărisem o oglinda pe perete și m-am îndreptat iute spre ea, sau, cât de drept am putut merge.

O suprafață mare, metalică, ce reflecta imperfect lumina, era ciobită pe alocuri. Inima îmi bătea haotic, m-am verificat cu disperare, căutând semnele operației. Mă așteptam la cicatrici proaspete, rănile lăsate de bisturiu. Am trecut mâinile tremurânde peste abdomen și coaste, simțind doar pielea netedă. Nimic. Zero. Nu vedeam nicio tăietură, nicio cicatrice.

Am răsuflat ușurat, apoi confuzia m-a lovit din plin. Ce-a fost asta?

"Te-ai speriat?"

Vocea lui Lucien, calmă, aproape amuzată, m-a făcut să tresar. L-am zărit în oglindă, stând în spatele meu, la doar câțiva pași.

Îl urmăream cu privirea, cu acel zâmbet enigmatic pe buze, savurând teama și confuzia mea.

M-am întors brusc, confruntându-l. Ochii lui, de culoarea cerului în mijlocul amiezii, erau reci, dar o sclipire de triumf juca în adâncurile lor.

"Ești bolnav!" i-am reproșat, vocea mea tremura de furie abia stăpânită. 

"De acum să te gândești de două ori înainte să-ți bagi nasul în treburile altora" a șoptit el, cu o amenințare clară în voce.

Am scrâșnit din dinți, încercând cu greu să-mi țin nervi sub control. Eram liber, dar mă simțeam la fel de prizonier ca înainte.

M-am întors cu fața spre el privindu-l fix. Am făcut câțiva pași înainte până mi-a tăiat calea. Ochii lui de gheață, oțel pur, capabili să sape adânc și să sfărâme orice rezistență, s-au încruntat ușor, refuzând să cedeze.

In ochii mei scăpăra o flacără mică dar încăpățânată, oglindindu-se în ai lui într-o sfidare tăcută, 

Un oftat abia auzibil a ieșit din pieptul celui învins în timp ce privirea i s-a abătut, o mișcare imperceptibilă dar suficientă pentru a semnalizat înfrângerea. 

Am a fugit pe coridor după ce a auzit niște țipete stridente.

"Ce dracu' tu nu te înveți minte?!" a strigat Lucien, o voce tăioasă care mi-a tăiat scurt evadarea.

Lucien m-a urmărit prin coridoare, ajungând la același pas, umăr la umăr. După un timp de liniște apăsătoare, a început brusc să spună:

"Ascultă, Crowley, ce urmează să vezi nu e pentru inimi slabe..."

"Te întreb iar, crezi că mi-e frică?" l-am întrerupt, fără să-l privesc, privirea mea fixată pe penumbra coridorului din față.

"Nu frică, mai degrabă greață," a răspuns Lucien. Și, ca fapt al cuvintelor sale, ne-am oprit într-o sală de operație. Acum înțelegeam: cel mai probabil, ascunzătoarea lor era un spital abandonat, transformat într-un abator uman. Peste tot, sânge uscat și întunecat.

Paturi metalice cu curele legate, ruginite. Pe o măsuță alăturată, o selecție sinistră de instrumente chirurgicale, care arătau mai degrabă a instrumente de tortură.

"Ce-i asta?" am întrebat, abia atunci am întors capul spre el, o undă de groază rece trecându-mi prin mine. Lucien nu-și luase privirea de pe mine nicio secundă.

"Cred că știi deja cum merge...când ceva nu-și mai face treaba ajunge să fie refolosit, cum se numea... reciclare!" a spus Lucien pe un ton serios, dar cu o sclipire rece în ochi, dând de înțeles la ce se referea.

Simțeam de parcă mi-ar fugi pământul de sub picioare. L-am privit cu coada ochiului, strângându-mi pumnii până se albiseră. 

"Și care e treaba ta în tot iadul ăsta?" am întrebat, cu un pic de regret în ton, un regret că... deși omul ăsta avea idei nebune de traumă, nu mă omorâse când avusese nenumărate ocazii. Mă chinuia întrebarea de ce? Și sunt sigur că o să mi-o mai pun de o sută de ori.

Lucien a oftat. S-a apropiat de mine, umărul său atingându-l ușor pe al meu.

"Să am grijă de băieții ca tine, băgăcioși!" A spus-o pe un ton apăsat, scuipând cuvintele, dar fără să exprime o emoție pe chip, de parcă nu se hotărâse dacă ce spusese era o amenințare sau un fapt. 

Știam că putea să mă împuște direct și să scape de mine și asta mă enerva, faptul că nu înțelegeam de ce nu o făcuse până acum. Nu puteam decât înțelege că îi plăcea să se joace cu prada, să-i inspire frică și s-o terorizeze ori daca asta părea mai mult o sarcina pe care nu reușea să o ducă la final.

Lucien a zâmbit slab de parcă îmi citise gândurile. Un sunet de telefon, abia audibil, a spart tensiunea. El a răspuns, vocea lui transformându-se într-o șoaptă rapidă.

Apoi, mi-a aruncat o privire fugitivă, aproape indiferentă.

"Trebuie să plec. O urgență. Poți să te uiți, dar să nu atingi nimic." A făcut cu ochiul la mica sa aluzie, o mișcare scurtă a capului spre coridor, unde erau ținute fetele. 

Asta nu era o invitație, ci o provocare. Mi-am dat ochii peste cap la simțul umorului pe care îl avea.

Apoi, a plecat. Pașii lui s-au stins rapid în depărtare. 

Am rămas singur, într-o libertate ciudată și goală.