Frica mi-se strângea în stomac, dar era amestecată cu o curiozitate morbidă și o hotărâre neclintită. Trebuia să înțeleg. Trebuie sa aflu ce naiba se întâmpla aici și, mai ales, cum să scap. Atingând pereții reci și umezi, am început să avansez pe coridorul slab luminat.

Mirosul de umezeală, de pământ vechi și de aer stătut îmi umplea nările. Din când în când, auzeam un geamăt înăbușit sau un murmur speriat, confirmând prezența fetelor, închise în acele celule improvizate.

Tot coborând, subsolul devenea cu totul ireal, părea mă mă adâncesc spre un iad adevărat.

Însă, dincolo de aceste zgomote, am simți o atracție ciudată, aproape irezistibilă, venind dintr-o direcție anume.

Era un curent de aer rece, purtând un miros diferit - mai adânc, mai metalic, mai vechi. Un miros care îmi stârnea o neliniște profundă, dar și o curiozitate de neînfrânt. Pas cu pas, ghidat de această senzație bizară, am ajuns la o deschizătură abia vizibilă în podea, ascunsă sub o scară de piatră veche.

Era o trapă, aproape invizibilă, un capac de lemn greu și putred. Cu un efort considerabil, forțându-mi mușchii încordați, reușesc să o ridic. De dedesubt, un miros greu, sufocant, mă izbi în față. O scară îngustă, de piatră brută, se scufunda în beznă. Fără să ezite, am început să cobor.

Treaptă cu treaptă, întunericul devenea mai dens, iar frigul mai pătrunzător. Atingeam pereții umezi, alunecoși, simțind istoria sumbră a locului. Când ajung în cele din urmă jos, într-un spațiu vast și cavernă, întunericul era aproape absolut. Singura lumină venea de la o mică deschizătură din tavan, deasupra trapei, aruncând o pală de lumină slabă, care abia contura umbre.

Auzind o tuse lentă, uscată, m-am încordat. Îmi îngustez ochii să se obișnuiască cu bezna. Într-un colț al încăperii, zăresc o siluetă chircită. Un bătrân legat, captiv. Părul lui alb și murdar îi atârna peste umeri, iar hainele rupte abia îi acopereau trupul scheletic. O fașă murdară îi acoperea strâns ochii.

"Cine ești?" am întrebat, încercând să păstrez tonul cald, dar ferm. Bătrânul s-a mișcat ușor.

"Dar tu?" șopti bătrânul, înclinându-și capul, vocea lui un fâșâit, de parcă nu mai vorbise de secole. 

Încerca să se miște, lanțurile zăngănind amenințător. 

"Ai adus apa?" Hârcâi el cu glas tremurat, tușind din când în când.

M-am apropiat mai mult uluit de cum de mai era încă în viață, părea pe jumătate mort.

"Nu.."

"Rău.." răspunse dezamăgit. Îmi mijesc ochi încercând să-l văd mai bine in întuneric.

"De ce ești aici jos? Ce ți-sa întâmplat?"

Bătrânul schiță un zâmbet amar. 

"Întrebări... mereu aceleași întrebări...pe care ți ele pui și tu" Privirea lui, chiar și sub fașă, părea să mă străpungă.

"Numele meu e Anthony Vassago" spuse întinzând mâna intuind unde sunt.

"Alister Crowley" imi întind mâna.

Bătrânul tresări ca curentat și mă apucă cu ambele mâini, ducându-mi mâna spre fața lui schimonosită. Nu înțelegem ce face. Am tresărit și eu. Părea că vrea să simtă ceva, poate căldură. Mâinile îi erau ridate de bătrânețe și foarte reci. Mă trecut un fior pe spate. Erau subțiri,dar puternice, încheieturile lui trosneau ca vreascurile. Îmi lipise dosul palmei de fruntea sa.

"Ce faci?" Întreb privindu-l sceptic. El își ridică fața spre mine, înghiți în sec cu gura între deschisă.

"Am auzit că așa își arată oamenii respectul... Poate m-am înșelat"

Îl privesc nedumerit, Vassago își ridică lent o mână tremurândă spre fața sa. Cu o mișcare lentă, parcă dureroasă, își dădu jos fașa murdară și împietrită de pe ochi. M-am cutremurat. În loc de ochi, erau doar două orbite goale și adânci, cicatricile de jur împrejur.

"Ce...?" Am clipit des, m-am încruntat, șocul îmi luase glasul.

"Simt că te-ai speriat"

"Nu.."

"Știu că arăt hidos"

"Arăți exact ca un supraviețuitor" am răspuns sincer, cuvintele îmi ieșeau cumva șoptite, în ciuda orori pe care o vedeam, simțeam empatie, o părere de rău pentru el pe care nu o mai simțisem pentru nimeni. Mă gândeam prin ce a trebuit să treacă omul ăsta.

"Unele lucruri sunt menite să se întâmple...iar altele sunt forțate să se întâmple" spuse el, arătând spre orbite, vocea lui un șuierat teribil. " Am văzut multe, am vegheat, am așteptat până a venit timpul.." 

"Să te găsească cineva? Cine ți-a făcut asta?" Am întrebat pe un ton serios părând că voiam să-l răzbun.

"Nu căuta vinovați.." Răspunse scurt gândindu-se dacă să continue, i-am atins mână bătrână, voiam să simtă că nu mai e singur. Pilea îi era plină de riduri și cicatrici, Anthony mă prinse de încheietură, o priză fermă. 

"Eu am făcut-o" răspunse brusc, am încremenit înghițind în sec. "Cicatricile sunt alegerile noastre, băiete! Doar noi putem sa ne schimbăm viitorul, ține minte!" Șuieră la urechea mea, am făcut un pas înapoi neînțelegând despre ce vorbește.

"Nu lăsa pe nimeni să-ți spună ce e bine și ce e rău, nu-i lăsa să-ți intre în minte!"

"Pe cine..?" Întreb confuz frecându-mi încheietura.

Vassago închise pentru o clipă golurile întunecate, de parcă încerca să revină la acea amintire. Când vorbi din nou, vocea-i era plină de o gravitate sumbră.

"Tot...totul a început acum mulți ani, acum 23 de ani mai exact. O femeie, disperată după rod, a căutat în adâncuri. A bătut la porți unde nu trebuia, la găsit pe Cel care știe secretele și țese iluzii" Bătrânul tuși puternic continuând să vorbească cu o voce răgușită. 

"Acesta nu i-a putut da viață curată, căci puterea divină nu-i aparține. În schimb, a promis doi fii, făcuți din pulberea abisului și oase pământești. Pentru a-i lega de această lume iar ca să-i facă să înțeleagă emoția umană, el a rupt în două chiar scânteia mamei lor, o bucată pentru fiecare, o amprentă din inima ei"

Deși părea ireal, am simțit că imaginea pe care o descria se contura în detaliu în mintea mea. Dublată de întunericul încăperii, povestea sa căpăta o viață proprie. Cu cât îmi povestea mai mult, cu atât mai greu îmi era să cred. Gândul că delirează din cauza singurătății și a foamei îmi dădea o oarecare liniște și tristețe.

"Ce poveste.. tristă.." am spus cu jumătate de gură. "Hai sa te scot de aici" 

Când m-am apropiat de picioarele lui legate în lanțuri, bărbatul sa repezit la mine și ma apucat dureros de umăr.

"Nu-i doar o poveste, știu ce gândești! Crezi că sunt nebun, nu?"

Mi-am mărit ochii privindu-l ciudat, se purta ca un nebun cum sa nu-l cred nebun?

"E o poveste reală!" Îmi strigă în ureche. m-am smucit, a vrut să-i i-au mana de pe mine.

"Trezește te!" Ma împins spre un stâlp de susținere, lovindu-mă la cap, am gemut.

"Ce-i cu tine?! Vreau sa te ajut!" M-am răstit la el, când m-am ridicat, Vassago stătea drept în picioare, O spaimă rece îmi strânse inima.

"Am auzit plânsetul bebelușilor, I-am văzut! apăruți din nicăieri, bruneți cu ochi atât de diferiți, unul cu ochi albaștri atât de frumoși ca un cristal iar celălalt cu ochi atât de negri ca un cer fără stele, ființe atât de fragile în mâinile acelei entități, slujitor al întunericului" striga, vocea sa se sparse in ecouri.

"Creatura a rostit un viitor predestinat," continuă bătrânul, vocea sa coborând într-o șoaptă sinistră.

"La vârsta adultă, gemenii se vor mistui unul pe celălalt, își vor devora esența. Parte lumină, parte întuneric. Am văzut groaza de pe chipul femeii când și-a văzut prunci în mâna cultului, care îl slujesc pe Moloch. A vrut sa îi apere dar a ajuns în hău împreună cu bebelușii, cu voia lor."

În mintea mea se învârteau tot mai multe întrebări.

Ce cult? Ce bebeluși? Delirează într-una 

Ochii goi ai lui Anthony, deși fără vedere, păreau să mă privească direct în suflet citindu-mi gândurile.

"Ei erau devotați idolului lor, îl hrăneau cu copii răpiți, femeia a vrut să-i protejeze pe ai ei dar nu a reușit, însă, bebeluși ei au fost schimbați cu alții, de către mine"

"De ce?" 

"Nu sosise ceasul lor încă"

Am simțit un aer rece ce învălui încăperea, gerul venit brusc îmi mușca obrajii, dar nu simțeam frigul. Simțeam doar o presiune familiară în piept, ecoul unei tristeți care nu era a mea, dar pe care o purtam de când mă știam. Era ca și cum frica femeii, disperarea ei, îmi sfâșia propria ființă.

Un miros puternic de putregai și rugină îmi umplu plămânii ca o otravă, m-am strâmbat de dezgust. Inima îmi bătea rar, dar cu putere.

Nu înțelegeam pe deplin ce spunea, poate nu voiam să înțeleg. Nu știam dacă povestea lui era reală, sau dacă Anthony, după atâta timp în pustiu, își pierduse mințile.

De ce să mă intereseze trecutul altora? Îmi umplea capul cu povești fără sens. Agresivitatea și durerea lui erau normale, probabil rezultatul nebuniei.

Mă mișcam neliniștit, privind-l pe Anthony cu o prudență crescută. Mișcările bruște ale bătrânului, ochii lipsă și discursul incoerent mă făceau să ma aștept la orice.

El, de parcă mi-ar fi citit gândurile, își ridică un colț al gurii într-un zâmbet amar. 

"Crezi că-s nebun, nu? Că-i bătrânețea și pustiul. Poate. Dar ceea ce am văzut... e mai real decât lanțurile astea ruginite care mă țin aici!"

Bătrânul tuși din nou, un sunet cavernos. "Nu-ți cer să mă crezi. Dar ești aici, nu? În locul ăsta blestemat, la fel ca mine. Ei te-au adus. La fel ca pe atâtea alte suflete nevinovate. Și ei nu iartă pe nimeni care o să le stea in cale"

Vocea lui deveni dremulată, dar un fior de groază îmi parcurse șira spinării.

Bătrânul schiță din nou acel zâmbet amar.

"Îți vei recunoaște sângele rătăcitor," șopti el, ignorându-mi izbucnirea, "Când vei vedea amprenta demonului asupra lui. Vei afla răspunsurile căutate...când veți fi cel mai aproape de ea!"

Cuvintele mă loviră ca un pumn în plex. 

"Ce prostii tot bolborosești? Ești închis aici de mult timp! Încercă să cooperezi că sa ieși!"

"Vorbesc despre soartă!" Urlă 

"Nu mă interesează de poveștile tale! Nu le înțeleg! Vorbești în dodii!"

"Ba da, înțelegi," își coborî vocea că mai apoi sa o ridice iar, înclinându-și capul, pletele îi căzură pe umăr. "De aceea simți acea tristețe, acea presiune. Face parte din tine. Ca și partea de întuneric ce va crește. Ei te vor folosi, te vor manipula. O să suferiți! Și tu și cu el... dar poți schimba asta! Înțelegi? Poți schimba soarta!"

Am simțit că realitatea se prăbușește în jurul meu. 

Toate aceste informații absurde, terifiante, se învârteau în mintea mea, o avalanșă de cuvinte și imagini pe care nu le puteam procesa. Capul îmi vâjâia, imaginea devenea neclară în fața ochilor ca o ceață groasă, estompând contururile lumii. Mi-am atins ochii începând să simt cum se prelingea ceva rece, m-am uitat la degete, apa.

Prea multe imagini inventate create din cele auzite, se învârteau în mintea mea, Prea mult. Prea mult dintr-odată.

Nu mai puteam suporta. Fără să-i spun un cuvânt, m-am întors brusc. Nu voiam să aud mai multe tâmpenii, nu voiam să înțeleg. Aveam nevoie să scap, să mă îndepărtez de nebunie. Găsind trapa prin întuneric, o ridic cu greu și mă cațăr pe scările de piatră, lăsându-l pe Vassago în beznă.

Incercam să-mi scot din cap vina, ar trebui sa mă întorc după el? M-am oprit pe coridor, am privit înapoi, scrâșneam din dinții, îmi frecam degetele neliniștite.