Nu era un zgomot puternic, dar era destul de persistent încât să-mi atragă atenția. instinctul îmi spunea să fiu precaut, dar curiozitatea era mai puternică. M-am apropiat încet de ușa de unde venea zgomotul, o ușă metalică, veche, pe care rugina își pusese amprenta.

Am deschis-o cu grijă, iar mirosul specific de dezinfectant vechi, de iod și de disperare m-a lovit. Era o cameră mică, cu pereți din cărămizi scorojiți și o fereastră din gratii groase. În mijlocul ei, legată de ce părea a fi un pat ruginit, fără saltea, stătea o siluetă. O fată. Bătea cu o bucată de metal, probabil o lingură sau un cui, în patul metalic, creând zgomotul pe care-l auzisem.

Părul ei roșcat, încâlcit și ud pe alocuri de transpirație, îi cădea haotic pe umeri. Rimelul scurs îi brăzda obrajii palizi, lăsând dâre negre ce se contopeau cu lacrimile uscate. Rochia neagră, cândva mulată și probabil elegantă, atârna acum zdrențuită și murdară pe trupul ei firav.

M-am oprit în prag, cu o privire rece. Ea a ridicat capul brusc, ochii ei mari, căprui, plini de teamă, s-au fixat asupra mea. A încetat să mai bată în bară de metal a patului.

Cu vocea șoptită aproape inaudibil, plină de spaimă a întrebat .

"Cine ești?" A început să se târască înapoi, cât îi permitea lanțul de la cătușe, lipindu-se de perete, ochii ei neliniștiți, fixându-mă ca pe o amenințare.

Am rămas tăcut. O întrebare simplă, dar care îmi răscolea tot trecutul. Prin minte mi-au trecut fleșuri; orfelinatul rece, chipurile străine, pedepsele cu lovituri.  Mă întrebasem de nenumărate ori, cine sunt?  de unde vin?  cine sunt părinții mei? Ce sa întâmplat cu ei? De ce m-au abandonat? al cui nume ar fi trebuit să-l port?

"Bună întrebare..." I-am răspuns pe un ton aproape nonșalant, dar cu o undă clară de amărăciune.

Privirea mi-a căzut pe lanțurile groase de la încheieturile și gleznele ei. Furia mocnea deja în mine.

Când am vrut să mă apropii,  Fata se repezi asupra celui mai mare ciob de sticlă de lângă ea și îl lua în mână indiferentă de sângele din palmă ce îi apăru instant, îl îndreptă cu vârful spre mine.

"Stai liniștită," am spus, în ciuda glasului tremurat, fiindcă simțeam că pierdusem demult siguranța de sine și pentru asta m-ar omorâ Casian, cat pot fi de imprudent?. M-am apropiat de ea. Îngenunchind lângă patul ruginit, întinzând mâinile spre cătușe. Trebuia să găsesc o modalitate să le deschid, să le rup, orice.

Ochii căprui ai fetei, s-au fixat pe ai mei, vârful ciobului de sticlă se lipi de pieptul meu. Am rămas tăcuți o clipă până a lăsat jos arma improvizata.

O scânteie de speranță pală i-a licărit în privire. Întindeam mana spre lacăt.

Corpului ei tremura constant: fie de frig, fie de frică, ea sa apelat spre mine, ca și cum ar fi vrut să-mi șoptească ceva. Exact în acel moment, mi-am întors instinctiv capul spre ea, iar buzele ei reci s-au izbit accidental de ale mele.

Ne-am desprins rapid, privindu-ne încremeniți. Inima mi-a stat în loc.  Ne-am întors privirile în direcții diferite. A fost o greșeală. Am incercat sa ignor ce sa întâmplat, un ghem de emoții sub o masca de indiferența, dar gustul metalic de sânge de pe buzele ei persista pe buzele mele.

Un val de jenă ciudată, m-a lovit, surprins de mine însumi de fiorul ce îmi trecu pe șira spinării la un gând greșit. Era greșit să mă gândesc la asta acum, știu că era, dar în acel moment, era singurul lucru care părea că are sens în lumea asta.

Pași grei au răsunat din spate călcând pe cioburi de sticlă, am tresărit observând o umbră masivă și amenințătoare. Totul a durat doar o fracțiune de secundă. Toată magia momentului s-a spulberat instantaneu. A fost ca o găleată de apă rece aruncată peste mine, aducându-mă înapoi, cu forța, în realitate. 

Un paznic, apărut de nicăieri, silențios ca un vânător. 

Fata, cu capul întors, privindu-mă încă cu o expresie tulbure, dar cu o sclipire rece în ochi, i-a făcut un semn aproape imperceptibil cu ochii către bărbat.

Am simțit o înțepătură ascuțită în gât. O senzație de arsură, apoi o rece și rapidă amorțeală care se răspândea cu o viteză terifiantă. Paznicul, cu o seringă goală în mână, rânjea sinistru.

"Noapte bună, puștiule," a mormăit printre dinți, iar lumea mea a început să se învârtă.

Corpul mi-a amorțit instantaneu. Mușchii mi s-au relaxat, picioarele mi-au cedat, iar vederea mi s-a încețoșat. M-am clătinat, îndepărtându-mă de fată continuând să o privesc în ochi nedumerit. Inima misa strâns ca o menghină, in minte îmi plutea în singur gând celelalte se risipiseră: trădat. 

Nu mai înțeleg nimic. 

Pășeam înapoi cu mâna ridicată spre gâtul amorțit, de parcă aș fi putut opri substanța să-mi curgă prin vene.

Am căzut, trupul meu lovind podeaua rece cu un zgomot surd.

Eram conștient. Îmi simțeam inima bătând cu putere în piept, auzeam pașii paznicului care se apropia, dar nu-mi puteam mișca niciun mușchi. Paralizia mă învăluise complet.

Paznicul m-a apucat de subțiori, chinuindu-se un pic să mă ridice. M-a târât într-un colț îndepărtat al camerei. Acolo mi-a legat mâinile și picioarele de niște inele de fier fixate în perete.

"Stai cuminte și nu te mișca," zice amuzat, o glumă proastă. "Merg să-l anunț pe șefu" 

Râsul lui a răsunat macabru în cameră, în timp ce ușa metalică se închidea cu un zgomot sec.