Fata, parcă simțindu-mi privirea arzătoare, se întoarse cu spatele. Îmi aruncă  niște priviri ciudate, simulând un chip nevinovat și inocent. Iritat de ipocrizia ei, rup în cele din urmă tăcerea, cu vocea rece și tăioasă.

"Poți să te oprești din a mă privi așa?"

"Scuze," șopti ea, glasul abia audibil.

Apoi, din nou, se așternu tăcerea, mai apăsătoare, nu-mi pot da seama cat timp a trecut, după razele soarelui roșiatice ce traversau de pe fereastra îngustă as zice că era ora 7 seara.

Oarecum încurajată de trecerea timpului, fata își făcu curaj să întrebe timid:

"Și cum te cheamă?"

Am răspuns cu răceală.

"Dar ce-ți pasă?"

Tonul meu tăios părea să închidă orice poartă de comunicare. Fata, rănită de indiferența mea, închise ochii, abandonând orice alta încercare de conversație. Însă, în ciuda reticenței mele inițiale, simțeam o neliniște crescând.

Tăcerea ei, resemnarea ce o învăluia, mă apăsau. Brusc, fără să mă gândesc prea mult, întreb, vrând răspunsuri la trădare:

"De ce?"

Știam că întrebarea, simplă și directă, spărgea zidul ridicat între noi. Fata nu răspunse, o tăcere prelungă. Apoi, vocea ei, abia șoptită, aproape inaudibilă, rosti:

"Nu am avut de ales."

"Toți avem"

Două cuvinte au fost de ajuns să-i închid gura și sa o fac sa se rușineze și mai mult de ea. Furia mea de adineauri se estompă treptat. În locul ei, apăru o liniște tristă. Nu știu de ce naiba îmi pare rău, eu am fost cel care a vrut să o salveze și am ajuns legat din cauza ei. 

Am oftat zgomotos.

Ea a tresărit. Am început să simt furnicături prin corp și să-mi pot mișca din nou picioarele amorțite. Am gemut, durerea, nici nu știam exact daca e durere sau un sentiment de ușurare, dar cert era că îmi venea să urlu.

Am acumulat stresul și anxietatea ca un burete, mă durea tot corpul și pe interior și pe exterior.

"Ești bine?" O aud din nou. Își adună genuchi la piept.

Mi-am întors privirea, nu voiam să dau drumul supărării așa ușor, daca eram liber aș fi putut pleca și să o las în urmă fără regret. Orgoliul îmi întuneca judecata.

"Ascultă, chiar nu am avut..."

"Nu-mi pasă! Ar fi trebuit să te ignor și să fi ieșit de aici"

O întrerupt pe un ton răstit. 

Chiar nu-mi păsa să aud scuze, ce vrea mai exact? Milă? Mi-e milă că nu poate lua alegeri în favoarea ei.

"Ce nesuferit.."

O aud bombănind, de obicei nu mă aprind când sunt vorbit pe la spate dar de data asta mi-sa urcat la cap.

"EU?!"

"Da! Nici nu vrei sa asculți!"

"Scuzele tale? Că ce? Puțin îmi pasă că cerșești milă!" Spun răstit " Nu înțeleg, ei te țin legata și tu accepți, nu ai nici o problemă cu asta.."

"Ba am!" a strigat ea, un sunet ascuțit care m-a făcut să tresar. Dintr-o dată, vocea-i s-a frânt. Lacrimile au început să-i inunde obrajii, curgând șiroaie. M-am domolit un pic, surprins de intensitatea reacției ei. Nu mă așteptam la asta, nu intenționasem sa o fac sa plângă.

"Crezi că... îmi doresc să fiu aici?!" a strigat din nou, printre sughițuri incontrolabile, cuvintele tăindu-se, fiindu-i greu să tragă aer în piept. "Crezi că...îmi place cum sunt privită și... pipăită?! Cum mâinile lor jegoase mă ating și mințile lor murdare, îmi cântăresc fiecare bucată din corp?! " Vocea ei se ridica, apoi cădea, tremurând. 

"Nu-i mai suport pe libidinoșii ăia! Mirosul de aici mă face să vomit! Din cauza încăpățânării și împotrivirii mele...m-au legat separat de celelalte și mă lasă să mor aici, de foame. Vreau să scap de aici! Să fiu liberă!" Agitația ei creștea, lanțurile zăngăneau ritmic pe patul metalic, ecourile disperare umplând camera mică.

"Puteai!" am răspuns pe un ton apăsat și încordat, furia mea revenind, mascată de durere.

"Ai filme în cap? Te crezi James Bond?!" a izbucnit fata, un râs amar, sfâșiat de plâns. "Sunt peste tot! Nu poți fugi nicăieri! Au arme, au droguri, au tot ce le trebuie. Cât de greu crezi că le e să te prindă iar? Sau mai rău, să te omoare?"

"Nu mi-e frică de moarte," am răspuns cu vocea plată, cu un calm rece ce m-a surprins și pe mine. "Au avut șansa să o facă și au ratat-o."

"Atunci așa au ales ei," a șoptit ea, vocea-i acum mai calmă, dar plină de o convingere sumbră. "Nimic nu se întâmplă fără voia lor, înțelege! Ești aici pentru că ei te vor aici."

Mi-am întors privirea în pământ, nu puteam sa scadă din încăpățânarea și orgoliu, ea voia să-mi inspire din frica ei și nu acceptam asta. Am incercat sa mă mișc dar corpul își revenea greu. A mai trecut un timp în care am stat tăcuți, ea și-a dat parul pe spate și și-a șters lacrimile cu dosul palmelor apoi sa lăsat pe spate rezemându-se de perete suspinând.

Am încercat să mă mișc, să-mi scutur brațele, dar corpul își revenea greu, paralizia încă mă ținea prizonier.

A mai trecut un timp în care am stat tăcuți, singuri cu gândurile noastre. Ea și-a dat părul pe spate de pe fața transpirată și și-a șters lacrimile cu dosul palmelor. Apoi s-a lăsat pe spate, rezemându-se de peretele rece, suspinând adânc, un sunet care răsuna obosit în cămăruță.

Mi-am întors atenția spre cătușele mele. Voiam să le lovesc de ceva, cu ceva, sperând că vor ceda, că se vor rupe. Îmi făceam speranțe deșarte. Erau prea solide. Am renunțat la efort, respirând greu.

M-am întors spre ea, observând că se uita la mine în timpul ăsta, deși credeam că e pierdută în tristețea ei. Privirea ei îmi era mai limpede acum, chiar și în penumbră. În ciuda abdomenului care-i tresălta de la ultimele suspine, avea chipul senin. 

"Alister.." am spus brusc, surprinzându-mă și pe mine de inițiativa ruperii tăcerii.

"Lilith" a răspuns, nu știu de ce dar am zâmbit.