Din groapă, un fum dens și negru, sufocant, a ieșit în valuri. Un miros greu de cauciuc ars, amestecat cu ceva mult mai vechi și putred, a inundat sala. Am simțit cum mi se strânge gâtul, plămânii mi se umpleau de aer toxic. Am tușit, înecându-mă, ochii îmi lăcrimau.

Cei din cult, în schimb, nu păreau deranjați de aerul toxic. Nici măcar nu clipeau. Stăteau impasibili, ca niște statui, privindu-ne cum ne zbatem. Aerul acela poate venea de la respirația lor. Ce moment prost sa fac glume.

Lucien, prins de doi mascați, gâfâia din ce în ce mai tare, luptându-se să respire. Ochii lui s-au intersectat cu ai mei pentru o clipă. L-am privit fără sa clipesc, respirația mi-sa accelerat.

Unul dintre moși a făcut un gest, iar mascații l-au împins. Am simțit pământul cedând sub picioarele mele. 

"Nu!" Am urlat, unul din mascat sa distras, Lucien îl lovi cu cotul reușind să cadă pe o parte, dar era încă aproape de marginea hăului. 

Din groapă ieșea mai mult fum ce se lăsa ca un pâlc de ceață. M-am zvârcolit iar din mâinile lor, i-am lovit cu picioarele, am căzut, mâinile îmi erau legate la spate, am gemut când am aterizat pe ele.

Nu înțelegeam ce e in jurul meu, am încercat să mă ridic. O alta mască sa aplecat spre mine, l-am împins cu pisoarele apoi mi-am făcut avânt și am sărit în picioare, am sărit aducându-mi mâinile în fața mea, am luat maceta la unu și am tăiat funuia. Un vânt puternic a ieșit din groapă, fumul sa risipit, dezvăluind îmi membrii ai cultului căzuți inconștienți.

Mi-am întors privirea spre Lucien, el era căzut pe o parte cu un pistol în mână și țeava îndreptat spre... mine.

Ochii lui erau îngroziți, respira sacadată, îl priveam nedumerit.

"Alister!" 

Am tresărit, am auzit o voce familiară, panicată.

Am întors capul văzându-l fugind, a sărit în fața mea, iar sunetul de trăgaci împreună bubuitura pistolului răsuna în ecou. Stropi de sânge mi-au sărit pe față. 

Mi s-a tăiat răsuflarea, parcă o forță invizibilă îmi strânsese plămânii până explodaseră. Inima mi-a stat în loc, s-a oprit, pur și simplu a refuzat să mai bată. O amorțeală rece, urmată de o arsură realizând ce se întâmplase.

Lumea s-a oprit în loc. Totul în jurul meu a încremenit într-o tăcere morbidă, sfâșiată doar de ecoul împușcăturii care încă îmi răsuna în urechi.

Mintea refuză să proceseze. Apoi, un urlet gutural, rupt din mine, a izbucnit: 

"NUU!" 

Mâinile îmi tremurau necontrolat și nu putea să le mai recunosc în timp ce le priveam, acoperite de stropi de sânge... 

Simțeam cum mi se prăbușește lumea. Îmi înăbușisem un țipăt, dar durerea îmi ardea pieptul.

"Nu, nu, nu!"

Cu un efort supraomenesc, am reușit să fac câțiva pași, picioarele mele trădându-mă la fiecare mișcare. M-am prăbușit lângă el, genunchii loveau podea de piatră, dar nu simțeam nimic din durerea fizică. 

Tot ce conta acum... Casian, avea fața palidă, rece, de parcă ar fi fost făcută din marmură. Îmi era teamă să-l ating, temându-mă că orice contact ar confirma inevitabilul.

Ochii mei scrutează fiecare detaliu al chipului său, căutând disperat un semn de viață. Dar Casian rămâne nemișcat, ochii săi albaștri, fixând goi tavanul de deasupra. Realitatea începe să se infiltreze în mintea mea, sfâșiindu-mi inima bucată cu bucată.

Lacrimile încep să-mi inunde fața, curgând necontrolat chiar și pe chipul lui. Părea că plângea cu mine. Simt un nod în gât care mă sufocă, un strigăt mut de durere. De parcă cineva îmi jupuia pilea până la os smulgându-mi inima.

Am vrut să strig, să chem ajutor, dar glasul mi se frânse într-un hohot surd. 

M-am agățat de amintirea zâmbetului său, de râsetele noastre. Aveam o speranță prostească, că va deschide ochii și mă va mustra cu o replică sarcastică, dar și mai prostesc era că chiar așteptam....un miracol care să nu se mai întâmple niciodată. 

Nici să gândesc nu reușeam, mă sufocam.

Am incercat sa inspir.

Nu puteam sa trag aer, plămâni refuzau, capul mă durea, simțeam o presiune constantă și puternică. Corpul mi-sa încleștat, nu puteam să-mi revin. Inima îmi bătea haotic, ba se calma ba începea iar sa să-mi sară din piept. 

Am înghițit în sec, aveam gura uscată, privirea mi-sa înțețoșată.

Durerea mă copleșește, transformându-se într-un urlet sfâșietor care îmi scapă din piept. Realitatea că era acolo, inert, din cauza mea. 

****

Am tresărit, o zvâcnire puternică, și ochii mi s-au deschis brusc. Transpiram. Corpul îmi era încleștat, iar o durere surdă îmi pulsa în tâmple. Încă simțeam mirosul de cauciuc ars și de sânge. Încă auzeam urletele mele și bubuitura pistolului. Încă vedeam privirea rece a moșilor în robe și întunericul gropii.

Dar nu eram acolo.

Deasupra mea, tavanul alb, familiar, al camerei mele, m-am întors pe o parte și am căzut din pat cu o bufnitură. Am gemut. Perdelele albe, lungi, suflate de vânt, fluturau ajungând până pe capul meu, ca o mângâiere delicată. M-am ridicat în capul oaselor, mi-am frecat ochii.

Inima a început să-mi bată tare revizuind tot ce sa întâmplat. M-am ridicat brusc și am deschis ușa intrând în bucătărie, capul încă mă durea, iar corpul meu părea să-și amintească fiecare lovitură, fiecare spaimă.

Mirosul proaspăt de cafea îmi liniști toate gândurile, ma invadat un sentiment plăcut, cald, un zâmbet mi-sa așternut pe buze când i-am văzut.

Damien și își turnă cereale în bol in timp ce scrolla pe telefon arătându-i lui Casian toate meme-ur-ile amuzante.

Casian își turnă cafea enervat de roșcat, se arse la mâna.

"Potolește-te, vărs tot "

Damien râse.

"Ce neîndemânatic, oare câte like-uri scot cu tine?" Întinse mâna cu telefonul filmând până se roti cu camera spre mine și mă observă.

"Neața! Nu mă așteptam să te scoli așa devreme"

Ma așez la masă, Casian își puse cana în fața mea și luă alta sa o umple.

"Sau mai bine zis, bună din nou că ești treaz non-stop" A spus Casian râzând, un sunet atât cald și familiar inimi mele. Casian se întoarse spre masă turnându-și a doua cană de cafea. 

"Arăți rău" se uită la fața mea insistent.

"Sunt bine, am...visat urât" mormăi somnoros

Damien a aruncat o mână de cereale spre mine.

"De ce nu m-ai luat și pe mine la plimbare?" a mormăit, cu gura plină. "Vreau să testez noul motor!"

M-am întors spre geam, ascultând vocile lor în fundal, ca o muzică slabă și liniștitoare. Voiam să simt adierea răcoroasă a vântului care trebuia să vina de al o fereastra deschisă. Soarele ardea puternic, lumina de-afară era aurie și intensă, părea în jur de ora nouă dimineața. Era vară în toată splendoarea ei. Damien adora anotimpul ăsta. Abia aștepta să mergem în vacanțe, la drumeții lungi pe munte, la plimbări prin nisipul fierbinte și alte excursii spontane pe care le organiza el. 

Timp petrecut împreună, era ce-l mai valoros pentru noi, mai prețios ca bani, ei erau doar o unealtă da a ne asigura supraviețuirea, voiam să fim, sa facem totul împreună, 

M-am uitat la ei, la fețele lor luminoase și relaxate, la modul în care râdeau și se tachinau. O scenă atât de familiară, atât de normală. Totul părea la locul lui. Dar un fior rece mi-a traversat sora spinării, nu era de la fereastră. această imagine idilică. O disonanță subtilă. Ceva era greșit.

Adierea de vânt pe care nu o simțeam. Mirosul de fum și sânge care îmi persista în nări, în ciuda mirosului de cafea. Faptul că nu-mi amintesc să fi deschis fereastra. Sau că nu era nicio fereastră deschisă. Încet, un sentiment de neliniște a început să mă cuprindă, ca o ceață rece care se insinua prin marginile conștienței mele. Era prea perfect. Prea liniștit.

Am auzit un gând străin, nu o voce, ci o prezență direct în mintea mea, ca o șoaptă adâncă. Am tresărit, senzația fiind atât de reală, de viscerală, încât m-am ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe podeaua bucătăriei. Mâna mi-a zburat la tâmplă, încercând să alung durerea de cap

"Unde pleci?" Mă întreabă Casian pregătit să mănânce.

"Sa mă întind un pic.."

"Vrei clătite mai târziu? Îl învăț pe Damien!"

"Ce? Nu! Am merci pe calculator!"

Le-am zâmbit și m-am întors spre camera mea.

Pot crea infinite astfel de cadre perfecte.

De data asta, a fost mai clar, mai aproape, o rezonanță sinistră care îmi mintea. Era o voce fără timbru, fără gen, doar o conștiință vastă și plină de o aroganță incredibilă. Nu era real.

Mi-am întors privirea spre ei, frații mei continuau să mănânce și să râdă, vorbind despre chestii complet banale. Scena se derula în continuare, dar acum, pentru mine, era falsă. 

Am simțit un râset îndepărtat. Vocea, acum, părea să se joace cu mine, plină de o ironie blândă, dar terifiantă.

Imaginea din fata mea părea să se întunece, afara se înnorase, vântul suflă mai puternic, picaturile de ploaie se loveau de sticla ferestrei, ei erau acolo, ignorând totul, am auzit un clic. Băieți dispăruseră.

Am pășit înapoi speriat lipindu-mă de ușa camerei mele.

Am simțit o panică puternică, nu-mi simțeam inima, nu știam dacă respir. Eram mort? 

Imaginea lui Cassian, căzut, cu sânge pe piept, a fulgerat prin minte, tăind iluzia ca o seceră. Îmi era atât de dor...de el, de noi..

O ispită subtilă mi-a traversat mintea, o dorință profundă de a mă întoarce la scaun, de a mă preface că nu s-a întâmplat nimic, de a mă cufunda din nou în această falsă fericire.

Nu...nu puteam. Mi-am oprit picioarele care mergeau singure, atrase de iluzia perfectă. Nu știu ce sa întâmplat cu mine dar nu pot ceda așa, nu-l puteam lăsa pe Damien singur. Trebuia să mă trezesc cumva.

"E fals"

Am spus pe ton apăsat. Fiecare detaliu al morții lui Casian îmi ardea în minte, amplificat de vinovăție.

Am închis ochii, strângând pumnii până-mi tremurau, și am strigat, nu cu gura, ci cu toată ființa mea: "Destul! Nu e real! Trezește-te!"

M-am întors spre ușa camerei mele, când am deschis o am era un coridor lung șerpuit, plin de culori stridente și tot felul de simboluri, am pășit nesigur, am găsit o ușă înaltă, din lemn gros, cu doua crengi in forma de V, ieșite în evidență dintr-un craniu de animal, arătau ca un trofeu deasupra ușii. M-am apropiat, mânerul era rece. L-am răsucit și am deschis ușa.

Mă simțeam prins într-un fel de cerc vicios, fiecare amintire a lui Casian se rostogolea peste mine, violent și neașteptat. Când ieșeam pe ușă, știam că intru într-o altă amintire, bucăți nesfârșite de momente dureroase și regret.

M-am trezit într-o cameră mică, slab luminată, pe o saltea veche și murdară. Țineam bine minte camera asta, ăsta era locul unde erau închiși cu zilele, copii obraznici în orfelinat, aici am plâns cel mai mult, țipete, pedepse, umilințe, aici am învățat să nu mai simt nici o emoție.

M-am ridicat în capul oaselor. Nu mai suportam. Inima îmi bătea cu putere, simțeam cum începe să mi se sfâșie în piept. Mi-am frecat ochii, sperând să îndepărteze acele imagini care mă chinuiau, dar tot ce am văzut a fost o vedere încețoșată, o distorsionare a realității, punctulețe negre, apoi am observat că vedeam bine doar cu un singur ochi.

M-am ridicat în picioare, mi-am căutat privirea în oglindă. Pe peretele îngust, era agățată în cui o oglinda mare, îngrijitoarea a pus-o aici, de fiecare data când făceam ceva rău, voia să ne privim și să vedem motivul ochilor care ne-au părăsit. 

Privirea mi s-a oprit asupra reflecției și am înghețat. Un ochi era normal, de culoare neagră, celălalt...galben strident. Am simțit cum mă cuprinde frica, un tremur rece care mi-a paralizat spatele. Lovind peretele din spate, am alunecat pe vine, mi-am frecat fața, am încercat să-mi adun mintea, să înțeleg ce se întâmplă cu mine, dar cuvintele au ieșit fără să le pot controla.

"Ce... ce e asta?" am șoptit, glasul îmi tremura, teama și disperarea mă aduceau la limita puterii, îmi era greu să mă liniștesc, sa încerc...sa nu îmi pierd mințile, dar daca erau deja pierdute?

În acea clipă, am auzit la nivel fizic, o voce guturală ce îmi spărgea timpanele.

Am tresărit, de parcă îmi țipase cineva in urechi, nu era nimeni lângă mine.

Respirația mi-se acceleră. M-am speriat, un urlet mut mi-a înghețat sângele în vene.

Vocea, acum mai calmă, mai insidioasă, încerca să mă convingă, să mă consume.

Mi-am lovit fața, mi-am frecat ochii cu putere, încercând să alung coșmarul. Voiam atât de tare să mă trezesc la realitate. Am simțit o căldură...ciudată bruscă, imensă, plăcută, ca o pătură mare ce mă învăluia, protejându-mă, dându-mi curaj și forță...nu înțelegeam de unde. Am inspirat lent, nu mai tremuram, de ce nu mă mai tem atât de tare..?