Când am deschis ochii, eram pe marginea bordurii unei clădiri.

Vântul rece îmi biciuia fața, iar sub mine se întindea orașul adormit, cu luminile sale pâlpâitoare ca niște stele căzute. Cerul era întunecat, prevestind zorile sau o furtună. O senzație de vertij m-a cuprins. Cum ajunsesem aici? Eram conștient, dar total dezorientat.

Vocea lui a tunat din nou, o lovitură mentală ce încerca să mă strivească. Furia lui mă consuma, îmi sorbea energia vitală, transformându-mă într-o cochilie goală.

"SUNT!" am urlat sentința, cu o ultimă zvâcnire de putere, în ciuda vântului care-mi șuiera pe lângă urechi și a lumii care se învârtea sub mine.

"DA! SUNT VINOVAT!" am continuat, cu un hohot amar care mi-a zguduit pieptul. "E vina mea că l-am adus aici! Vina mea că s-a întors după mine! Eu l-am condamnat! nu as fi dorit asta nimănui și știi bine!"

Insista, vocea lui o undă rece de satisfacție.

Am simțit cum mă sufoc. Vinovăția era o mână invizibilă care-mi strângea gâtul. Era adevărat. Într-o parte a sufletului meu, mă simțeam vinovat.

Dar apoi... o scânteie. O furie curată, a izbucnit in interiorul meu.

"Nu voi fi marioneta ta!"

Simțeam cum rânjea, iar eu mă spulberam

"NU SUNT!" am urlat, "Regret! Regret enorm!

Est...a...fost..fratele meu, l-am iubit.. l-am iubit din tot sufletul!" îmi venea tot mai greu sa vorbesc fără să mă înec în cuvinte. "E vina mea...vina mea că sa întors după mine... pentru mine... și-a dat viața, și nu trebuia! Eu trebuia să mor, nu el.." înghițeam lacrimile, încercam să-mi recapăt vocea pentru încă puțin.  "Nu mă pot lăsa consumat de vină, el nu ar vrea asta.." șoptesc cu ochii închiși, simțeam durerea pierderii cum îmi presa pieptul, toate emoțiile mă strangulau.

A fost fratele meu, Nu puteam lăsa vinovăția să-i pângărească amintirea, să mă distrugă pe mine. Trebuia să lupt, pentru el, pentru Damien, pentru mine.

Vocea demonului s-a schimbat brusc. Nu mai era furios, ci de un calm mortal, sinistru. Un moment de liniște și apoi, am simțit o împingere puternică din spate. M-a aruncat în gol. Nu am avut timp să reacționez, să mă apăr. Trupul, greu, a fost atras de gravitație, izbindu-se rapid de asfalt. Impactul a fost asurzitor, o bufnitură ce crăpase asfaltul. 

Jos. O siluetă a apărut alergând disperată, desprinzându-se din mulțimea care începea să se adune șocată.

"Al! Al!"

Vocea lui Damien, sfâșiată, a răzbit prin zgomotul orașului. A urlat din toți plămânii numele meu, chemându-mă cu disperare.

"Al! Nu fa asta.."

Am simțit o prezență lângă mine, mâini tremurânde care mă atingeau, încercând să mă ridice.

"A-ajutor! Al! cineva..sa sune la 112!" Glasul iese sparse." Al! Trezește te! Nu mă lăsa și tu!" Urlă disperat, cu vocea spartă de plâns. Se ruga de mine, tremura. M-a prins de față în palmele lui tremurânde, iar lacrimile îi curgeau șiroaie.

"Trezește te!"

Ochii îmi erau închiși, dar nu simțeam durere. Nu mai simțeam impactul. Doar o amorțeală ciudată, ca un ecou îndepărtat al șocului. Un fior, dar nu de frică, ci de putere, începea să se răspândească prin mine, venind din necunoscut. Simțeam ceva ce se schimba.

Am deschis ochii lent, cu o greutate nefirească. Prima imagine a fost fața lui Damien, deformată de lacrimi și disperare, plecată deasupra mea. Plângea cu sughițuri, lipindu-și fruntea de pieptul meu.

În spatele lui Damien, înălțându-se din umbre, am zărit o umbră diformă, imensă, cu o siluetă vag umanoidă, dar de o statură impunătoare, părea să crească din asfalt. Nu avea trăsături clare, dar prezența era copleșitoare, o esență pură de răutate și putere veche. Era cea mai apropiată forma umană pe care o putuse lua în lipsa energiei pierdute.

"Astaroth..." am șoptit, nu știu cum și de ce mi-a ieșit din gura, nu cunoșteam numele asta, părea că el mi-l spuse fără cuvinte.

Demonul, a aplecat încet capul și cu mana dreaptă și-a atins umărul stâng. Un gest lent, aproape majestuos, plin de o ironie sinistră. Pe măsură ce deschideam ochii mai larg, și cu fiecare clipă în care conștientizam mai mult realitatea, umbra a început să se estompeze, dizolvându-se în aer ca și cum nu ar fi fost niciodată acolo.

Damien a încremenit brusc, încetând să plângă. Și-a ridicat capul de pe pieptul meu, cu ochii roșii și umflați. Privirea lui, la început haotică, s-a fixat pe mine. Era uimit. Apoi, fără să spună un cuvânt, m-a prins de haine și ma tras spre el, îmbrățișându-mă.

L-am îndepărtat ușor de mine privindu-i chipul.

"Tu plângi?" Am zâmbit amuzant. " Tu chiar plângi? Nu te credeam așa sensibil!" In ciuda durerii surde din corp am râs. Damien mă lovi în umăr. Își șterse lacrimile de pe fața cu palmele.

"M-ai taci! Nici nu te-ai trezit bine din morți și vrei sa te întorci la ei!" Replică sarcastic, râzând printre hohotele de plâns. zâmbi slab, apoi mă trase iar într-o îmbrățișare strânsă, lacrimile lui îmi umezeau cămașa, îi ii auzeam suspinele, îi simțeam bătăile inimii, a fost speriat..pentru mine, speriat să rămână singură, l-am îmbrățișat la fel de strâns, nu voia să-mi mai de-a drumul.