L-am văzut cu coada ochiului așezându-se lângă mine, umărul lui atingându-l pe al meu. Am rămas tăcut, aproape împietrit, până și inima și-a dat volumul mai încet așteptând curios și pregătit daca voia să continue discuția din bucătărie.

"Iartă-mă..." a șoptit el încet pe un ton răgușit, mă luase prin surprindere, am ridicat capul spre el.

L-am privit confuz, neînțelegând la ce se referă, eu am fost cel care i-am aruncat ce-l mai de preț lucru în aer, iar el e ce-l care își cere scuze? Ochii lui evitau privirea mea, fixați asupra orașului de sub noi. Un gen de comportament pe care îl adopta adesea un copil în fața părinților după ce face o boacănă și sunt conștient că eu ar fi trebuit să simt vinovăția, dar ce nu înțeleg este de ce îl afișează el?

"Am reacționat impulsiv," a continuat el după o pauză de liniște. "Dacă nu ai fi închis ușa la timp, făceam o tragedie."

Mi-am întors capul spre clădirile ce se înălțau în fața mea, amintirea certei noastre mi-a revenit brusc în minte, dându-mi seama că se referea la cuțitul înfipt în ușă. Furia din ochii lui Damien. Propria mea teamă și uimire.

"In locul tău... m-aș fi străduit să mă nimeresc" răspund cu un râs amar.

"Nu glumi cu asta!" Se răsti Damien încercând să nu râdă, lovindu-mă în umăr.

Nu știam ce să spun. În loc de cuvinte, mi-am legănat piciorul de al lui, un fel de gest tăcut de împăcare. Un zâmbet ușor mi-a apărut pe buze. 

Aveam o altfel de conexiune cu el, nu aș putea o descriere exact; ne scoteam din minți unul pe altul dar ne împăcam foarte repede, fiecare știa la ce se găsește celălalt, și știam că el era mereu în spatele meu oricând aveam să cad, când aveam întrebări, când voiam să scap de anxietate mergeam la el, se purta în așa fel de parcă era nemuritor, îmi dădea curaj să mă aventurez prin lume.

"E amuzant într-un fel să-ți urmăresc stările schimbătoare, acum urăști și faci gesturi extreme, acum ești plin de remușcări și vii în genunchi să-ți ceri iertare pentru o reacție...cred..absolut normală."

El își întoarse privirea spre mine ridicând trei degete.

"Unu, nu am venit în genunchi, doi, știu că îți place să-mi testezi randarea și nervii...și trei... " Făcu o pauză în care oftă adânc. "Chiar mi-e frică că într-o zi...din cauza răbufnirilor mele, o sa vii iar aici și...cum stai tu frumos acum, să-ți treacă prin minte, eh și ce dacă cad un pic, Damien n-are decât să-și găsească altă ocupație decât să mă vegheze"

Am oftat, tăcând un minut gândindu-mă la asta.

"N-ar fi așa o mare pierdere." Răspund sec încrețindu-mi fruntea, privind undeva departe, oriunde numa sa nu-l văd la fața, știam că se uita urât la mine acum.

"Al, știu cum te simți fiindcă simt la fel, fără rădăcini, în bătaia vântului, nimeni sa nu știe de unde sa te ia și nici toți bani din jafuri nu ne poate umple golul ăsta din suflet, dar am încercat totul ca sa devenim o familie." 

Se ridică în picioare deasupra mea.

"Și...să știi că adesea familiile reale nu sunt așa cum le visezi tu, sunt certuri între părinți, frați nu se suporta, părințiI își critică copii, impun reguli comuniste." gesticulă nervos. "În familii iubirea e o iluzie implantată încă de la naștere, iar cu cât înaintezi in vârstă îți dai seama de adevăr și ajungi sa suferi de singurătate!"

"De unde știi?!"

"Știu fiindcă am fost adoptat de multe familii, de ce crezi că fugeam mereu de la ei?

"Casian zicea că nu reziști de dorul nostru"

"Eh, da, și asta, un motiv în plus" râse. "Dar mă simțeam și singur în familiile alea numeroase"

"Cum poți sa fii singur într-o mare de oameni?"

"O să-ți dai seama într-o zi, că și două persoane pot înlocui acea mare de oameni" spuse pe un ton ușor dezamăgit Întorcându-se să plece.

Am rămas tăcut privind absent vârful adidașilor mei, nu trecea o zi fara să mă gândesc, dacă aș fi fost altcineva? În pantofi altcuiva, cineva care ar fi avut mama și tata, frați adevărați, bunici, mătușe, unchi, verișori, cum ar fi fost viața mea? Aș fi fost fericit? Aș fi suferit așa cum a spus Damien? Și cum poate cineva sa îți înlocuiască familia?

Vântul suflă tăios pătrunzând prin haine, am tremurat de la fiori reci, urmau zile mohorâte așa cum îmi era sufletul.

"Vii la masă?" Am tresărit când i-am auzit glasul în urechea mea.

"Ce-i cu tine?!" Mi-am frecat urechea indignat, el a început să râdă.

"Hai să mergem, cred că Casian sa saturat sa ne aștepte" zise ținându-se de burtă. "Mi-sa făcut foame de la atâtea stări emoționale" strâmbă din nas de parcă ar fi dezgustat de sine,îi arunc o privire critică.

El mânca cel mai mult dintre noi dar nu era satul niciodată, se strâmbă la mine și nu m-am putut abține sa nu rânjesc.

Mă ridic în picioare sărind de pe margine și îl urmez înăuntru.